Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă
Minunatul acesta, vestitul ÅŸi marele Mucenic Gheorghe a
trăit pe vremea împăratului Diocleţian, s-a născut în Capadochia, fiu al unor
părinţi
creştini şi învăţat, din tinereţe, în dreapta credinţă. Rămas fără de tată din
copilărie, Sfîntul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind
cu neamul de acolo şi avînd acolo multe averi şi moşteniri. Ajuns la vîrsta desăvîrşită
şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi
destoinicie, tînărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţişînd slujba armelor,
în scurtă vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pînă şi dregătoria de conducător
de oaste, în garda împăratului.
Se ştie că, deşi era păgîn, împăratul Diocleţian, pînă la anul 303 nu a
luat nici o măsură împotriva creştinilor. Această stare de lucruri a îngăduit
creştinilor vrednici, să urce pînă la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În
anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocleţian l-a luat
ca însoţitor la domnie, a aprins prigoana împotriva creştinilor. Istoria creştinităţii
stă martoră că, din anul 303 şi pînă la 313 (anul decretului de la Milan, prin
care Sfîntul Împărat Constantin a dat pace creştinilor), Biserica a trecut
printr-o cutremurătoare încercare şi o sîngeroasă probă: creştinii au fost siliţi
să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgîni şi Hristos.
Cunoscînd, deci, decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată
Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii
curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să
slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire
şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus
la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile
muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept,
chinul la roată, groapa cu var, încălţăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia
cu vine de bou ş.a. Toate acestea şi altele asemenea, Sfîntul Gheorghe le-a îndurat
cu bărbăţie stînd tare în credinţă.
Deci, cei de faţă, văzînd chinurile de moarte, prin care trecea Sfîntul
Gheorghe şi că rămîne viu şi nevătămat, mulţi dintre ei s-au lepădat de idoli
ÅŸi
au venit la credinţa în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor.
Mai
mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfîntul Gheorghe, atingîndu-se de un
mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzînd
acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos.
În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri şi cu făgăduinţe,
dar Sfîntul a ales să rămînă pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri
şi, văzînd că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocleţian a dat poruncă să
li se taie capetele, şi Mucenicului şi împărătesei Alexandra.
Deşi, ostaşii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge
la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, şi-a dat duhul. Iar, cînd
au ajuns la locul hotărît, Sfîntul şi-a ridicat glasul şi s-a rugat cu căldura,
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugîndu-se,
cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie.
Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi in lumea creştină, puţini
au ajuns la faima de care s-a bucurat, şi se bucură, Sfîntul Gheorghe, la
poporul nostru. În satele şi oraşele ţarii noastre, foarte multe biserici sunt
ridicate în cinstea lui. Mulţi oameni, bărbaţi şi femei, îi poartă numele. De
asemenea
şi multe oraşe din ţară. Al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se cheamă, Braţul
Sfîntului Gheorghe. Se ştie, apoi, că multă vreme ocrotitorul oştirii romane a
fost Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la
manăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand
balaurul. Iar acest chip al Sfantului, doborand balaurul, a fost la noi ca un
răsunet
şi ca o chemare a poporului la lupta creştinilor împotriva balaurului vremii,
adica
a păganilor otomani şi împotriva diavolului. O dovadă este şi rugăciunea lui Ştefan
cel Mare, scrisă pe steagul sau: “O, luptătorule ÅŸi biruitorule, mare
Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar
celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a
smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul
Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi,
pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin.
Si aceasta a facut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale”.
Nu se
cuvine, însă, a trece sub tăcere şi acea vestită minune, despre uciderea balaurului,
pe care a făcut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părtile
Sirofeniciei, lîngă cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat
trupul acestui mare Sfant Mucenic. Această minune, pe multe icoane din vechime
a fost zugravită, de cei vrednici de credinţă zugravi ai pămantului Palestinei,
şi despre ea povestesc şi cei ce călătoresc prin Palestina, care arată şi locul
acestei minuni, ce s-a facut aşa: Era langă
cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare,
De PaÅŸti in Europa
DROB DE
MIEL
Ingrediente :
- 500 grame
de carne de miel ÅŸi ficat,
- 2 ouă, o felie de pîine,
- 1 linguriţă de smîntînă,
- 1 legatură de pătrunjel tăiat mărunt,
- 2 cepe,
- sare ÅŸi piper .
Se fierbe
carnea şi ficatul şi se toacă mărunt cu cuţitul.Se adaugă ouale şi bucata de pîine
şi restul ingredientelor. Se pun toate într-un vas şi se bagă în cuptor la
temperatura medie.
Amestecul
poate fi învelit într-o foaie de aluat făcuta dintr-un ou, 150 gr.făină şi o
lingură de ulei.
FRIPTURÄ‚
DE MIEL
Ingredinte:
- 2 kg. pulpă de miel,
- 200 gr. slănină afumată,
- 1 pahar cu vin alb,
- usturoi,
- 1/2 lămîie,
- cimbru, sare, piper boabe,
- 1 ceaşcă de ulei
Se aşază
carnea de miel într-un vas şi se freacă bine cu lămîie, apoi cu mujdei şi
cimbru. Peste carnea astfel pregatită se pune slănina afumată, tăiată în fişii
subţiri. În vas se adaugă o ceaşcă de ulei şi una de supă, boabe de piper .
Se dă tava la
cuptor la foc iute. După o oră se pune vinul. Cînd friptura este frumos rumenită,
se închide focul, se lasă să se răcească, se îndepărtează slănina şi se taie în
felii.
PASCA DE
PAÅžTI
Pentru aluat:
- 1 kg. făină,
- 8 gălbenuşuri,
- o lingură drojdie de bere,
- coajă de lămîie,
- o cană cu lapte dulce,
- 300 gr. zahăr,
- 200 gr. unt.
Pentru
umplutură:
- 1 kg. smîntîna
groasă,
- 3 gălbenuşuri,
- vanilie, coajă de lămîie,
- 100 gr. stafide,
- 300 gr. zahăr,
- sare
Mod de
preparare
Se frămîntă un aluat de cozonac, care se pune la dospit 2 ore, apoi se împarte
în
2-3 părţi egale şi se întinde fiecare parte ca un sul. Cu aceasta se face
coroană în jurul unei cratiţe unse cu unt. În mijlocul vasului se pune o parte
din umplutură ceva mai înaltă decît aluatul. Se dă vasul la cuptor şi se coace
ca orice cozonac. Din cantitatea respectivă se realizează 3-4 bucăţi de pască.
Umplutura se realizează combinînd zahărul, stafidele, coaja de lămîie, cîteva
fructe confiate, vanilia şi gălbenuşurile frecate separat cu smîntîna. Cînd
aluatul este rumenit, pasca este coaptă. Se pune peste gura cratiţei un platou,
se răstoarnă pască, apoi, cu grijă, se întoarce pe o farfurie
Săptămînă Mare
Semnificaţia Deniilor fiecărei zile din Săptămînă Mare
În această Săptămînă Mare, în biserici au loc slujbele numite Denii, în care se
face pomenire despre toate prin cîte a trecut Iisus, de la sosirea la Ierusalim
şi pînă la moartea Sa pe cruce. Cuvîntul denie este de origine slavă şi înseamnă
“veghe” sau “priveghere”. Vom prezenta în continuare
semnificaţia fiecărei zile din Săptămîna Mare, sau Săptămîna Patimilor.
Drumul Patimilor începe cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Prima denie pascală
se ţine chiar în seara zilei de Florii, Duminică, în care poporul care peste cîteva
zile Îi va cere moartea, Îl va întimpina pe Iisus cu ramuri de finic şi cu
osanale.
În Sfînta şi Marea Luni, la denie, este pomenit Iosif cel preafrumos,
patriarhul din Vechiul Testament în care Biserica vede o preînchipuire a lui
Hristos. Acesta fusese vîndut de fraţii săi pe 30 de arginţi. Iosif ieşise viu
din groapa unde îl azvîrlisera fraţii lui, ajunsese stapînul Egiptului şi
salvase poporul de foamete, sfîrşind prin a-i ierta pe toţi pentru răul pe care
i-l făcuseră.
Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor,
care s-a uscat blestemat fiind de Domnul. Smochinul închipuie pomul păcatului
ÅŸi
secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici înainte roada Legii celei
noi, a harului venit prin Iisus Hristos.
În Sfînta şi Marea Marţi, denia aminteşte de şirul predicilor în care
Hristos a prevestit distrugerea templului din Ierusalim, moartea şi învierea
Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă. Un accent deosebit se pune pe parabola
celor 10 fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui: 5 înţelepte, care aşteapta
cu candelele pline, şi 5 neînţelepte, care aşteaptă cu candelele rămase fără
ulei. Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere.
În Sfînta şi Marea Miercuri, denia aduce în prim-plan pe Iuda, apostolul
vanzator, în mintea căruia se coace gîndul trădării, şi desfrînata, femeia
devenită mărturisitoare, care spală picioarele lui Iisus cu lacrimi pline de căinţă
şi Îl unge cu mir spre veşnica ei mîntuire. Conform Evanghelistului Ioan, nu ar
fi vorba despre o desfrînată, ci de Maria, sora Martei, pe care Iuda o acuza de
risipirea mirului. Sfîntul Ioan Gură de Aur este de părere că este vorba despre
două femei care au facut acelaşi gest. În această zi, creştinii obişnuiesc să
ţină
post negru.
În Sfînta şi Marea Joi este rînduită denia celor 12 Evanghelii. În această zi,
Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi.
În aceeaşi zi, la Cina cea de Taină, cînd şi-a adunat ucenicii pentru a
celebra PaÅŸtele evreiesc, Iisus instituie Sfînta Taină a Euharistiei: “LuaÅ£i,
mîncaţi, acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi. Beţi dintru aceasta
toţi, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă,
spre iertarea păcatelor”. Apoi, Iisus se roagă, cu sudori de sînge, Tatălui
ceresc, în grădina Ghetsimani, şi primeşte în toiul nopţii sărutul lui Iuda vînzătorul.
În această zi, cei mai mulţi dintre cei care s-au spovedit se vor împărtăşi. Începînd
cu această zi, pînă la Înviere, în biserici nu se mai trag clopotele, ci se
bate numai toaca.
Sfînta şi Marea Vineri (Vinerea neagra) este ziua cînd a fost adus la
judecată, batjocorit, schingiuit, răstignit, mort şi îngropat Iisus.
Guvernatorul roman Pilat a încercat să-L scape pe Iisus de la moarte, din
pricina neînţelegerilor cu evreii şi a unui vis al soţiei sale. După cum era
obiceiul, de Paşti, era eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi
Baraba, mulţimea cere eliberarea tîlharului şi răstignirea lui Iisus, strigînd:
“Sîngele Lui asupra noastră ÅŸi asupra copiilor noÅŸtri!”
Iisus îşi poartă crucea spre Golgota, unde este răstignit între doi tîlhari,
dintre care unul, recunoscîndu-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte
de mîntuire.
La ceasul al noulea, Iisus îşi dă duhul, iar trupul Lui este luat de Iosif şi
Nicodim şi îngropat, după rînduială, într-un mormînt nou, pecetluit şi pus sub
pază, “ca nu cumva ucenicii Lui să vină ÅŸi să-L fure, spunînd poporului că
S-a sculat din morÅ£i.”
În seara de vineri se cîntă în biserici Denia Prohodului, adică slujba înmormîntării
Domnului. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfînta Masă, ca şi cînd
ar trece prin mormîntul lui Iisus, după care, în frunte cu preoţii, dă ocol
bisericii de trei ori, adică o dată pentru fiecare zi a şederii în mormînt.
Sfînta şi Marea Sîmbătă este zi de reculegere (Sîmbăta Liniştii). Aceasta
închipuie odihna în mormînt a trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc
pentru marea veghe de peste noapte, cînd, în toate bisericile, la miezul nopţii,
preoţii vestesc Învierea, vor împărţi lumina şi vor ţine slujba Sfintelor Paşti.
Ei vor sfinţi pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate. Pî0nea stropită cu vin,
numită “Sfinte PaÅŸti”, ÅŸi împărÅ£ită credincioÅŸilor, se va mînca
dimineaÅ£a, “pe inima goală”.
Tradiţia mai spune că în timpul şederii în mormînt, Iisus s-a pogorat la Iad,
de
unde i-a scos pe Adam şi Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca
arvună a învierii şi a mîntuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori înfăţişat în
icoanele închinată prăznuirii Sfintelor Paşti.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
